Unii îţi dau aripi, în timp ce alţii îţi pun o piatră de mormânt la cap

Probabil că ai trecut şi tu prin următoarea situaţie:

Ţi-a venit o idee genială sau vrei să pui bazele unui proiect interesant şi discuţi acest lucru cu prietenul tău cel mai bun (sau cu mentorul tău).

Cel mai probabil se poate întâmpla una din cele două situaţii:

Prietenul tau devine şi el entuziastmat. Îţi pune întrebări şi este sincer interesat de ideea ta. Îţi ascultă planurile şi te susţine. Dacă îţi exprimi temeri cu privire la reuşita proiectului, te asigură că are încredere în tine, îţi aminteşte de reuşitele din trecut şi îţi spune că indiferent de rezultat va fi alături de tine şi te va sprijini. După discuţia cu prietenul tău te simţi în stare să muţi munţii!

În cealaltă variantă, discuţia este foarte diferită... Prietenul te sfătuieşte că e bine să fii realist! Foarte mulţi încearcă, însă puţini sunt cei care reuşesc. El crede că este un pic naiv din partea ta să ai aşteptări atât de mari, pentru că în final vei fi doar dezamăgit... Îţi aminteşte de situaţii similare din trecut când ai încercat să cari mai mult decât ai putut duce şi aproape ţi-ai rupt spatele. Te învaţă că este bine să îţi cunoşti limitele, să îţi pui ţeluri mai modeste. Îţi prezintă cazuri cu alţii care au încercat şi nu au reuşit şi te întreabă cum eşti tu mai bun?

În urma acestei discuţii este posibil să te simţi demoralizat. Ideea ta nu mai pare atât de genială. D efapt este de-a dreptul prostească şi o pierdere de timp. Nivelul tău de energie este foarte scăzut şi îi mulţumeşti prietenului tău că te-a salvat de la încă o dezamăgire...

Care dintre cei doi prieteni procedează corect?

Al cărui sfat te-ar ajuta mai mult pe tine personal?

Ce fel de prieten eşti tu?

Eu, de cele mai multe ori, sunt cel "realist". Dacă cineva îmi prezintă un proiect nou, în mod automat găsesc mii de motive şi probleme pentru care acel proiect nu va reuşi:

"La asta te-ai gândit? Problema asta cum ai rezolvat-o? Ai obţinut aprobările de care ai nevoie? Ai făcut rost de bani? Nu?!?... păi până nu ai soluţiile la toate problemele astea nici nu are sens să te apuci..."

Pentru cei care au mare încredere în părerile mele, practic, le-am înmormântat proiectul şi ideea şi le-am dat şi câteva motive să fie mai depresivi.

În apărarea mea am o oarecare scuză să acţionez în acest fel. Dacă stau să mă gândesc, eu nu-mi pot aminti vreo persoană care să mă fi încurajat şi să aibă încredere în mine că pot face tot ce îmi propun. Din contră, am fost învăţat că viaţa este plină de probleme. Prin urmare singura îmbărbătare de care am beneficiat a fost propria îmbărbătare. Singura forţă motivatoare pentru a lucra la un proiect personal a venit mereu din interior.

Am ajuns cumva la concluzia că dacă ai nevoie de o aprobare exterioară pentru ideile şi proiectele tale, atunci nivelul tău de energie şi motivare este extrem de scăzut şi este improbabil că vei reuşi să duci la bun sfârşit ce ţi-ai propus. Mi se pare deci foarte important să ai încredere în tine şi în forţele tale, să ştii că vei reuşi în ciuda scepticismului celor din jurul tău. Atunci când forţa vine din interiorul tău eşti cu adevărat puternic.

Totuşi, în ultimii ani, am avut plăcerea să lucrez cu nişte oameni deosebiţi în echipe neobişnuite. Deşi nu s-a pus problema de susţinere în proiecte personale, am primit de multe ori cuvinte de apreciere pentru munca depusă, iar o persoană în mod particular îmi spune mereu mulţumesc după fiecare task realizat. Sunt nevoit să recunosc că aceste lucruri mă fac să mă simt extrem de bine şi mi-au lipsit în echipele de lucru anterioare.

O altă amintire interesantă o am despre ziua în care mi s-a spus prima dată "Te iubesc!". Îmi este greu să descriu exact ce am simţit atunci, însă credeam în acele momente că totul este pefect în lume, că totul va funcţiona şi indiferent ce mi-aş propune să fac, voi avea energia să reuşesc.

În concluzie, cuvintele celor apropiaţi nouă au uneori o putere imensă în a ne afecta starea de spirit. Ne pot ridica la cer, sau ne pot îngropa în mormânt...

Continui să cred că un om cu adevărat puternic şi independent nu îşi schimba starea de spirit în funcţie de o sursă exterioară (cuvintele de încurajare sau de critică). Însă este posibil ca înainte să-ţi descoperi această sursă de energie internă, să ai nevoie de un prieten care să te susţină şi să-ţi amintească să ai încredere în tine.

Atenţie însă, nu vorbesc despre relaţii de co-dependenţă, în care tu ai mereu nevoie de ajutor iar prietenul tău se simte un mare salvator văzându-te pe tine atât de nevoiaş. Vorbesc despre prietenul care te ajută să nu mai ai nevoie de el! Care se asigură că te vei descurca şi atunci când el nu va fi lângă tine să te sprijine.

O să mă opresc aici, însă în posturi viitoare aş vrea să scriu mai în detaliu despre "critica contructivă", dacă chiar ajută, feedback-ul negativ şi zicala: "Eşti un om care caută soluţii sau doar motive pentru care nu o să reuşeşti?" (Toate acestea au legătură cu "efectul Pygmalion" despre care am citit recent.)

Eu sunt mai bun decât tine!

Am o părere extrem de bună despre mine!

Sunt frumos, sunt deștept, fac ceea ce îmi place în viață și am aproape tot ce îmi doresc.

Acest respect de sine ridicat s-a schimbat dintr-o încredere în resursele personale în ideea că: "Eu sunt un geniu, într-o lume de incompetenți!".

Am ajuns să folosesc tot mai des (în vorbă sau în gând) remarci de genul:

"Nu mai am răbdare pentru toți proștii..."

"Doamne, oamenii sunt atât de plictisitori..."

"Cutare sau cutare este complet incompetent și nu înțeleg de ce trebuie să lucrăm împreună."

"De câte ori trebuie să mai explic rahatul ăsta, care este extrem de simplu?!"

"Nu am timp de problemle astea mărunte!"

"Este doar un/o (vânzator/instalator/taximetrist/birocrat/lucrător/mecanic/etc...). Atâta îl/o ajută capul."

"Wow, ești incredibil de prost/proastă..."

"Timpul meu este mult prea important ca să mi-l pierd cu tine!"

Schimbarea s-a produs subtil și pe nesimțite, iar eu în tot acest timp m-am considerat, bine înțeles, un suflet blând și răbdător cu o misiune importantă în viață. Privind înapoi au fost câteva semnale de alarmă, pe care însă le-am ignorat pentru ca eu am tot timpul dreptate!

Probabil că aș fi continuat pe drumul meu, complet inconștient de noul "complex de superioritate", dacă nu aș fi primit în dar cartea lui Daniel Zărnescu: "Pe mine mă cheamă George". Deși este vândută ca un manual de seducție, am fost suprins să constat că  tratează în mod serios probleme de auto-dezvoltare și în mod particular de comunicare.

Daniel, prin textul său, îți pune în față o oglindă unde poți vedea mai clar automatismele tale, mesajele și comunicarea inconștientă pe care o ai cu cei din jur. Astfel am devenit și eu conștient de părerea general proastă pe care o am față de marea majoritate a oamenilor și cum acest lucru afectează interacțiunile mele cu "celălalt".

Nu știu dacă mă voi schimba, însă acest simplu fapt că am devenit conștient de aceste automatisme, măcar îmi dă opțiunea să fac ceva în acest sens. Totodată sunt nevoit să îmi imaginez că, în ciuda carismei și personalității mele atractive, sunt perceput ca un nesuferit insuportabil :).

Interesant este că proiecțiile pe care le fac eu asupra celor din jur spun mai multe despre mine decât despre "ei" și ele se reflectă înapoi. Oamenii, în marea majoritate a cazurilor, se comportă așa cum te aștepți să se comporte.

În realitate, adevărul este că nu-l cunosc pe cel fața mea, și nici nu-l voi cunoaște dacă este "doar un prost care nu merită efortul". Nu știu povestea vieții lui, cum a ajuns unde este astăzi, care îi sunt aspirațiile și visele sau care sunt temerile lui. Și poate cel mai important, atitudinea mea ostilă sau nepăsătoare mă împiedică să-i percep "spiritul" și să avem o comunicare "de la suflet la suflet".

Și tot eu sunt cel care se vaită ca lumea este atât de nepăsătoare!!!