Dansul

Deși am două picioare stângi și de lungimi diferite când vine vorba de dans, îi apreciez foarte mult și mă fascinează cei care știu să danseze. De la "popping", până la dansurile artistice extrem de expresive.

Cred că aș putea să ma uit ore întregi la emisiuni de genul: "So You Think You Can Dance"

Ai observat cum toți dansatorii și dansatoarele au un corp perfect :D? Și deși execută niște mișcări care necesită foarte multă forță sunt atât de grațioși de parcă sunt doi fulgi prinși de vânt.

Cum ar fi ca și în viața de zi cu zi să dansăm mereu grațioși și eleganți :)

Dansul este una dintre formele de arta (dacă nu singura), care pune în valoare frumusețea și expresivitatea corpului uman. 

Trăindu-ne viața

Este duminică seara și vreau să punctez sfârșitul unei săptămâni perfecte :)

Am fost la plimbări lungi prin parc, ne-am scufundat în discuții adânci până noaptea târziu și ne-am exprimat părerile de apreciere asupra cuplurilor proaspăt căsătorite care au venit pentru pozele unice și de poveste acolo lângă noi în parc: "Iubiiiii... dacă te mai uiți odată la dominișoara de onoare îți ard una cu buchetul ăsta fix între ochi... acuma hai să ne pupăm pentru pozăăăă!".

Bine înțeles că am mâncat! Printre altele tigaie picantă și deserturi: tartă de ciocolată, cu cheese cake, cu sufleu de ciocolată, cu profiterol, cu clătite cu ciocolată, și iar clatite cu ciocolată (dar în altă locație). Mmmm... mâncatul este o adevărată artă și trebuie făcut cu stil!

Câteva luni mai târziu, având în vedere modul periculos în care conducem bicicletele pe trotuarul de obicei pustiu, ne-am cumpărat și echipamentele de protecție: ochelari (să nu mai luăm muștele în ochi) și căști...

Da, ciuperca aia galbenă cu antene din stânga sunt eu pe bicicletă. După ce am reuștit să amuzăm probabil jumătate din București cu casca mai mare decât bicicleta, probabil că nu o s-o mai port a doua oară. Oricum singura ei funcție a fost să mă umfle râsul pe lângă fiecare vitrină în care ma oglindeam și să atrag priviri admirative.

În concluzie... o săptămână perfectă, cu vreme frumoasă, mâncare gustoasă și program de voie.

Minunile lumii

În ultimul timp m-am concentrat mai mult pe ce este "greșit" cu lumea aceasta în care trăim. Deși este util să devii conștient de aspectele negative ale realității care te înconjoară, nu este deloc folositor să te concentrezi în mod obsesiv doar pe acestea, mai ales în detrimentul aspectelor frumoase ale vieții.

Cu alte cuvinte e mai bine pentru tine să ai o atitudine de creator decât una de victimă.

Prin urmare, să purced la drum și să observ ce este frumos în lume :).

Umorul trebuie să fie desigur la începutul listei.

Muzica - de nenumărate ori capabilă să exprime ceea ce cuvintele nu pot: Cover după Adele

În ultima vreme am început să dezvolt o pasiune și pentru poezie: Cranky Old Man

Ah, revenind un pic la muzică, mi s-a părut mereu fascinant să privesc cântăreți și cântărețe care trăiesc intens piesa interpretată (și fac aici referire la Adele). Este fantastic cum pot transpune o trăire interioară într-o melodie și niște versuri care pot rezona adânc și în alții. Dacă s-ar putea, aș vrea să experimentez măcar pentru câteva clipe "lumea interioară" a unui compozitor. :)

Mișcarea "open source software". Probabil că sunt foarte puțini cei care își dau seama cât datorăm acestor grupuri de "tocilari pasionați" care au pus bazele platformelor informatice pe care le folosim aztăzi. Sistemul de operare Linux, rățușca cea urâtă, a ajuns acum să fie model de inovație pentru companii care dispun de fonduri imense și angajați plătiți. Platforma de blogging Wordpress, care a dat glas internauțior de pretutindeni schimbând în mod radical și dramatic accesul la informație. Și se pare că următoarea revoluție "open source" va fi "open source hardware", care îți va permite să "inventezi" la tine acasă aparatura de care ai nevoie.

Natura, rămâne în continuare primitoare și revigorantă, iar preferatele mele sunt zonele muntoase, bogate în vegetație, aer curat și apă pură.

Și nu puteam să închei acest post fară să menționez frumusețea feminină :) cu un exemplu favorit.

Moartea, un sfârșit sau doar o ușă?

Citeam azi despre un bărbat care și-a înmormântat fiica, iar la ceremonia de înmormântare a recitat o poezie. Bărbatul nu credea în viața de apoi, deci în sinea lui știa că nu-și va mai revedea copilul niciodată.

Acest lucru mi-a atras atenția pentru că eu privesc moartea destul de... detașat. Motivul acestei detașări este că eu cred în viața de după moarte.

Dar dacă este să fiu sincer eu nu știu nimic despre moarte, cel puțin nu în mod direct. Doar ce am citit sau auzit de pe la alții.  Faptul că cred în ceva nu îl face real. Și la fel de bine, faptul că nu crezi, nu înseamnă că nu există.

Nu știu cu siguranță ce anume supraviețuiește morții... corpul în mod evident se dezintegrează, iar sufletul nostru? Cât din el se păstrează? Amintirile? Emoțiile? Esența lui?

Mi se pare îngrozitor să privești Moartea ca pe un mare sfârșit, după care nimic nu mai există. Ar fi cu adevărat crud față de cei care trăiesc o viață de chin și fără sens.

Prefer ideea mai romanțată că moartea este doar o poartă, o mare transformare, dar nu un final absolut. Poate că există reîncarnare (cum par să sugereze unele dovezi), poate că există o întoarcere la Sursă (cum sugerează cei care au "murit temporar" prin sălile de operații).

Dar adevărul este că habar nu am! S-ar putea să fie puf! și gata! Iar eu să mă agăț de ideea de "continuitate a sufletului" doar ca să evit confruntarea inevitabilă cu Finalul.

Viața scurtă și cu un final total și inevitabil are și ea farmecul ei. Face totul mai intens! Nu-ți perminte să pierzi vremea cu tâmpenii, îndeplinind visele altora, trăind după regulile altora sau amânând veșnic ceva ce ți-ai fi dorit să faci dar ți-a fost teamă. Și desigur că îi apreciezi altfel pe cei dragi, a căror experiență este la fel de trecătoare ca și a ta. Cealaltă față a monedei este că poți ajunge să trăiești într-o permanentă criză de timp și teamă că viața este atât de scurtă și atât de fragilă că nu ai timp să le faci pe toate. Poți ajunge să trăiești în teamă, o viață de sclav, încercând pe cât posibil... să nu mori.

Pe de altă parte, dacă devii conștient de esența ta permanentă, care nu a început și nu se va termina vreodată, atunci nu te mai poți teme de propria moarte. Și totodată nici moartea celor dragi nu mai este atât de dramatică, de finală și de nedreaptă. Atunci, orice ai face, nu poți eșua, pentru că ai o eternitate să tot încerci :). Viața devine un mare teren de joacă, pe care te mai și accidentezi uneori. Riscul acum este că o să tărăgănezi lucrurile, că o să minimalizezi importanța propriei vieți și a celor dragi ție, căci dacă nimeni nu moare niciodată, ce rost are să ne agităm atât?

Paradoxal, deși marea majoritate nu credem în viața de după moarte, ne purtăm ca și când am trăi veșnic.

Ești conștient că cineva foarte apropiat ție poate muri în minutele următoare? Ai acceptat mental măcar această realitate? Realizezi că la fel de bine tu ai putea muri subit și pe neașteptate în orice moment? Sau de fapt crezi ca tu ești cumva scutit(ă) de această experiență?

Nu ți se pare extrem de important să conștientizezi realitatea morții și în această conștientizare să înveți cum să trăiești? (decât să te amăgești singur cu: "nu mi se poate întâmpla mie...")

Nu discuți despre moarte pentru că ești sincer prea ocupat să trăiești? Sau eviți subiectul pentru că ți se pare morbid și te îngrozește de-a dreptul?

Tic... tac... tic... tac... :)